Echipa, condusă de cercetătorii de la Universitatea din Hawaii de la Mānoa, a studiat ceea ce se numește “falii de alunecare laterală” pe luna joviană, Ganymede – cea mai mare lună a sistemului solar, mai mare chiar decât planeta Mercur – și pe luna lui Saturn, Titan.
Asemenea falii apar atunci când pereții faliei se mișcă unul pe lângă altul orizontal, fie la stânga, fie la dreapta, un exemplu celebru pe Pământ fiind falia San Andreas. Este ca o crăpătură uriașă, rift sau un anumit tip de crevasă în sol.
Astfel de caracteristici seismice se generează pe aceste luni înghețate, cred oamenii de știință, când aceste corpuri orbitează în jurul planetelor lor gigantice gazoase. Influențele gravitaționale imense ale planetelor generează forțe de maree care zdrobesc și strâng lunile, flexând inevitabil suprafețele sateliților naturali.
Plus, aceste forțe de maree nu sunt foarte consistente, deoarece orbitele ambelor luni sunt eliptice, ceea ce înseamnă că uneori sunt mai aproape de Saturn sau Jupiter. Alteori, sunt mult mai departe. Acest lucru, la rândul său, duce la forțe de maree și mai puternice.
„Suntem interesați de studiul deformării prin tăiere pe lunile înghețate, deoarece acest tip de falie poate facilita schimbul de materiale de suprafață și subsol prin procese de încălzire prin tăiere, creând potențial medii propice pentru apariția vieții”, a declarat Liliane Burkhard, autorul principal al cercetării și oamenii de știință de la Hawaii Institute of Geophysics and Planetology.
Luna lui Saturn, Titan, are temperaturi la suprafață de aproximativ minus 290 de grade Fahrenheit (minus 179 de grade Celsius). Acest lucru este incredibil de frig – suficient de frig încât apa acestei luni joacă de fapt rolul de rocă. Ea se poate crăpa, deforma și, în cele din urmă, forma falii.
În timpul zborurilor sale pe lângă Titan, nava spațială Cassini a NASA a putut determina că această lună a lui Saturn poate avea oceane de apă lichidă la zeci de mile sub stratul său gros de gheață.
În plus, Titan este singura lună din sistemul solar cu o atmosferă densă, asemănătoare cu cea a Pământului, ceea ce înseamnă că are un ciclu hidrologic similar cu nori de metan, ploaie și lichid care curge pe suprafață pentru a umple lacuri și mări.
Din acest motiv, Titan este deja considerată una dintre puținele corpuri din sistemul nostru solar care ar putea susține viața – așa cum o cunoaștem, cel puțin.
Când misiunea NASA Dragonfly (care se lansează în 2027) va ajunge la Titan în 2034, aceasta va trimite un lander cu rotor pentru a zbura de-a lungul suprafeței înghețate a acestei luni în efortul de a vâna acele semne biologice potențiale.
Asta nu înseamnă neapărat că va căuta extratereștri cu ochi bulbucati, cu toate acestea. Cel puțin, echipa speră că landerul va detecta blocurile de construcție chimice ale vieții cu care suntem familiarizați.
Misiunea Dragonfly este inițial programată să aterizeze în zona craterului Selk de pe Titan, o regiune care este de asemenea de interes pentru Burkhard și echipă. Aceasta se datorează faptului că atunci când calculau stresul exercitat asupra suprafeței Titanului ca urmare a forțelor de maree, cercetătorii nu s-au concentrat doar pe posibilitatea ca să existe semne de viață extraterestră la sol.
Ei au explorat și șansa ca regiunea craterului Selk să fie supusă deformării prin tăiere pentru a afla dacă este o opțiune sigură de aterizare pentru Dragonfly în primul rând.
„În timp ce cercetările noastre anterioare au indicat că anumite zone de pe Titan ar putea suferi în prezent deformări datorate stresurilor mareelor, zona craterului Selk ar trebui să găzduiască presiuni foarte ridicate ale fluidelor din pori și un coeficient scăzut de fricțiune crustală pentru ca să aibă loc o defecțiune prin tăiere, ceea ce pare improbabil”, a spus Burkhard.
„Prin urmare, putem deduce în siguranță că Dragonfly nu va ateriza într-un șanț de alunecare laterală!” Burkhard și colegii săi au examinat și geologia lunii joviene, Ganymede, pentru a investiga istoria corpului înghețat de stres tidal. În special, echipa a examinat o regiune strălucitoare în nord-vestul Ganymede, numită Philus Sulcus, care este compusă din seturi paralele de fracturi.
Cercetătorii au analizat practic observații de înaltă rezoluție disponibile ale zonei pentru a descoperi că existau grade diferite de deformare tectonică în benzi de teren luminos care se intersectează între ele.
