Planeta Uranus este in centrul unei descoperiri uluitoare, deoarece folosind telescopul spațial James Webb (JWST), astronomii au făcut o descoperire remarcabilă despre Ariel, una dintre lunile planetei. Se pare că Ariel ar putea ascunde un ocean de apă lichidă sub suprafața sa înghețată. Această descoperire aduce lumină asupra misterului care înconjoară luna uraniană și a uimit comunitatea științifică: prezența unei cantități semnificative de gheață cu dioxid de carbon pe suprafața sa.
Planeta Uranus și sateliții săi sunt de 20 de ori mai departe de Soare decât Pământul, ceea ce face ca dioxidul de carbon să se transforme în gaz și să se piardă în spațiu. Totuși, gheața cu dioxid de carbon de pe Ariel sugerează că un anumit proces reîmprospătează continuu acest compus. Teoriile anterioare sugerau că radioliza, un proces prin care particulele încărcate prinse în magnetosfera lui Uranus descompun moleculele, ar putea explica acest fenomen. Cu toate acestea, datele recente de la JWST sugerează că sursa dioxidului de carbon ar putea proveni din interiorul lui Ariel, posibil dintr-un ocean subteran îngropat.
Planeta Uranus a fost observata de o echipa de cercetători care a utilizat JWST pentru a aduna spectre de lumină de la Ariel, ceea ce le-a permis să determine compoziția chimică a acestei luni uraniene. Comparând spectrele obținute cu cele simulate în laborator, echipa a descoperit că Ariel deține unele dintre cele mai bogate zăcăminte de dioxid de carbon din sistemul solar. Aceste descoperiri sugerează că pe partea lui Ariel blocată de maree, care este mereu orientată departe de planeta Uranus, există o grosime suplimentară de 10 milimetri de gheață.
Planeta Uranus este in Centrul unei UIMITOARE Descoperiri a Oamenilor de Stiinta
Planeta Uranus a fost in atentia liderului echipei, Richard Cartwright, de la Laboratorul de Fizică Aplicată Johns Hopkins (APL), care a explicat că prezența monoxidului de carbon pe Ariel este surprinzătoare, deoarece acest compus ar trebui să se stabilizeze doar la temperaturi foarte scăzute, mult sub temperatura medie de pe suprafața lunii. „Nu ar trebui să fie acolo. Trebuie să coborâți la 30 kelvin [minus 405 grade Fahrenheit] înainte ca monoxidul de carbon să se stabilească”, a declarat Cartwright.
Planeta Uranus a avut observata o radioliza, care desi ar putea explica o parte din reaprovizionarea de dioxid de carbon, observațiile de la survolarea lui Voyager 2 în 1986 și alte descoperiri recente sugerează că interacțiunile din spatele radiolizei ar putea fi limitate. Axa câmpului magnetic al lui Uranus și planul orbital al lunilor sale sunt decalate unul față de celălalt cu aproximativ 58 de grade, ceea ce înseamnă că majoritatea compușilor de carbon și oxigen de pe suprafața lui Ariel ar putea fi creați prin procese chimice într-un ocean de apă lichidă sub gheață.
Planeta Uranus, cu aceasta descoperire despre luna sa, Ariel, deschide noi perspective asupra posibilităților de existență a oceanelor subterane în alte părți ale sistemului solar. Pe măsură ce continuăm să explorăm Planeta Uranus și sateliții săi, vom putea înțelege mai bine procesele chimice și fizice care au loc în aceste lumi îndepărtate.
Ariel și oceanul său ascuns ar putea deține cheia unor răspunsuri importante despre formarea și evoluția planetelor și a sateliților din sistemul nostru solar. Descoperirile viitoare despre Planeta Uranus și sateliții săi vor continua să ne uimească și să ne provoace imaginația, arătându-ne cât de complex și fascinant este universul nostru.
