Jordyn Bristow nu își amintește cum sau de ce a devenit insuportabil de respinsă de picioare. Tot ce știe este că, în urmă cu aproximativ trei ani, când a zărit pentru prima dată picioarele goale ale cuiva, a simțit un impuls de a vomita. Acest impuls nu a dispărut. „Încep să am grețuri—este îngrozitor,” spune Bristow, în vârstă de 18 ani, din Tasmania, Australia.
Recent, în timp ce era la un magazin alimentar, tatăl ei i-a arătat un bărbat mai în vârstă care purta șlapi, iar unghiile lui crăpate și aparent infectate i-au provocat greață. A trebuit să iasă din magazin și să stea afară, luptând să-și recapete respirația.
Bristow suferă de podofobie: o frică copleșitoare de picioare. Deși nu se știe exact câți oameni împărtășesc această aversiune, experții sunt de acord că este rară. (Este practic inexistentă în literatura științifică.) Asta înseamnă că este adesea neînțeleasă; când Bristow le spune prietenilor despre fobia ei, aceștia de obicei încep să râdă și își pun picioarele pe ea, sau îi ating picioarele, crezând că este o glumă. „Este umilitor,” spune ea. „Vreau ca mai mulți oameni să știe despre asta și să o ia în serios.”
Ce este Podophobia?
Podophobia transcende senzația obișnuită de dezgust. „Nu este doar sentimentul general de disconfort,” spune Lienna Wilson, psiholog clinic în Princeton, N.J., care tratează fobiile. „Toți avem lucruri care nu ne plac și care creează acea senzație de unghii pe tablă. Fobia este mult mai intensă.” Oamenii pot avea atacuri de panică, palpitatii cardiace, dificultăți de respirație și amețeli; de asemenea, încep să transpire și simt că nu pot respira. „Ei cred cu adevărat că vor muri,” spune ea. „Este o reacție fizică și emoțională foarte severă.”
Această descriere rezonează cu Jamie Bichelman, în vârstă de 33 de ani, din N.Y., care a avut podofobie încă din grădiniță. Își amintește cum copiii se adunau pe podea în fața profesorului pentru timpul de lectură—și dacă cineva purta sandale sau își scotea pantofii, el se îndepărta rapid.
Când părinții l-au înscris la lecții de karate, a reușit să participe doar la o singură lecție deoarece era fixat pe evitarea loviturilor de la ceilalți elevi și nu dorea să fie atins de cineva desculț. „Eram paralizat de frică, dezgust și confuzie,” își amintește. „Inima începe să-ți bată puternic, pieptul se strânge și te simți greață.”
Bichelman, care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă, suspectează că aversiunea sa față de picioare are legătură cu preferințele de igienă. Picioarele bărbaților îl deranjează cel mai mult; crede că asta se datorează presiunii culturale crescute asupra femeilor de a-și menține picioarele „frumoase”. A citit mult despre podofobie online, ceea ce l-a ajutat să o înțeleagă.
Acum, ca adult, intensitatea simptomelor sale s-a diminuat. „Este ca și cum, de-a lungul anilor, volumul anxietății a fost redus puțin,” spune el. „Să zicem că sunt într-un magazin de pantofi. Nu este un loc pe care trebuie să-l evit neapărat. Sau dacă suntem la un restaurant și cineva poartă sandale, nu îmi pierd imediat pofta de mâncare.
Depășirea unei fobii poate necesita terapie și medicație. Dr. Jasmine Sawhne, un psihiatru din Los Angeles, își amintește de o femeie de douăzeci și ceva de ani care evita locuri sau situații unde oamenii ar putea fi desculți, cum ar fi clasele de yoga pe care altfel le-ar fi iubit.
Ca și copil, femeia fusese accidental călcată pe picior de un coleg de clasă, ceea ce i-a declanșat o frică ce a persistat și s-a agravat de-a lungul vieții. „Ea a asociat acea rușine și frică din copilărie cu motivul pentru care se simțea atât de inconfortabil văzând picioare în prezent,” spune Sawhne. „Era o executivă de succes, dar aceasta era o problemă cu care se confrunta.”
Sawhne a sugerat terapia de expunere. „Scopul este de a desensibiliza individul față de frica lor,” spune ea. Au creat împreună un grafic ierarhic și au clasat situațiile legate de picioare de la cele mai puțin la cele mai anxiogene, lucrând treptat prin ele. Printre pașii cei mai ușori: vizualizarea imaginilor cu picioare și vizionarea de imagini abstracte și apoi de prim-planuri.
Femeia a trebuit în cele din urmă să-și atingă propriile picioare și apoi picioarele partenerului ei. „Cea mai anxiogenă sarcină, cel puțin în cazul acestei persoane, a fost să ofere un masaj la picioare,” își amintește Sawhne. „În același timp, am învățat tehnici de mindfulness, cum ar fi respirația profundă și relaxarea progresivă a mușchilor, astfel încât, în momentul în care simțea anxietate, să aibă instrumente pentru a gestiona simptomele.”
Deși majoritatea oamenilor care urmează terapia de expunere nu ajung să iubească picioarele, fobia lor nu le mai diminuează calitatea vieții. De aceea, experții spun că este esențial să creștem conștientizarea și să combatem rușinea care înconjoară adesea fobiile rare. Nu este nevoie să-ți ții fobia secretă și să suferi în tăcere, subliniază Sawhne.
„Oamenii știu că aceasta este o frică irațională, dar creează comportamente de evitare pentru a-și gestiona ziua de zi, astfel încât să nu fie nevoiți să se confrunte cu ea,” spune ea. „Vin la tratament atunci când își dau seama că frica lor interferează cu ceva mai mare,” cum ar fi o relație satisfăcătoare sau bucuria de a trăi fără griji vara.
